funcții
funcțiile criticii literare variază foarte mult, variind de la revizuirea cărților pe măsură ce sunt publicate până la discuții teoretice sistematice. Deși recenziile pot determina uneori dacă o anumită carte va fi vândută pe scară largă, multe lucrări reușesc comercial, în ciuda recenziilor negative, iar multe lucrări clasice, inclusiv Moby Dick (1851) de Herman Melville, au dobândit publicuri apreciative mult timp după ce au fost revizuite nefavorabil și la început neglijate., Una dintre principalele funcții ale criticii este de a exprima schimbările de sensibilitate care fac posibile astfel de reevaluări. Condiția minimă pentru o astfel de evaluare nouă este, desigur, ca textul original să supraviețuiască. Criticul literar este uneori aruncat în rolul de detectiv savant, dezgroparea, autentificarea, și editarea manuscrise necunoscute. Astfel, chiar și abilitățile științifice rarefiate pot fi puse la cea mai elementară utilizare a criticii, aducerea operelor literare în atenția publicului.obține un abonament Britannica Premium și obține acces la conținut exclusiv., Aboneaza-te acum
varietatea funcțiilor criticii se reflectă în gama de publicații în care apare. Critica din presa de zi cu zi afișează rareori acte susținute de analiză și poate face uneori puțin mai mult decât să rezume pretențiile unui editor pentru interesul unei cărți. Revistele săptămânale și bisăptămânale servesc la introducerea de noi cărți, dar sunt adesea mai discriminatorii în judecățile lor, iar unele dintre aceste reviste, cum ar fi suplimentul literar (London) Times și New York Review of Books, sunt departe de a fi indulgente față de operele populare., Critica susținută poate fi găsită și în monthlies și quarterlies cu un tiraj larg, în „mici reviste” pentru publicul specializat și în reviste și cărți științifice.deoarece criticii încearcă adesea să fie legiuitori, declarând care lucrări merită respect și presupunând că spun despre ce sunt „cu adevărat”, critica este o țintă perenă a resentimentelor. Critici greșite sau rău intenționate pot descuraja un autor care și-a simțit drumul spre un nou mod care ofensează gustul primit., Criticii pedantici pot obstrucționa un angajament serios cu literatura, deviind atenția spre chestiuni neesențiale. După cum a observat filosoful-critic francez Jean-Paul Sartre, criticul poate anunța că gândirea franceză este un colocviu perpetuu între Pascal și Montaigne nu pentru a-i face pe acei gânditori mai vii, ci pentru a-i face pe gânditorii timpului său mai morți. Critica poate antagoniza autorii chiar și atunci când își îndeplinește bine funcția., Autorii care consideră că literatura nu are nevoie de susținători sau anchetatori sunt mai puțin decât recunoscători atunci când li se spune că lucrările lor au o semnificație neintenționată sau sunt imitative sau incomplete.ceea ce acești autori tind să uite este că lucrările lor, odată publicate, le aparțin doar într-un sens juridic. Adevăratul proprietar al operelor lor este publicul, care îi va potrivi pentru propriile preocupări, indiferent de critic. Responsabilitatea criticului nu este față de stima de sine a autorului, ci față de public și față de propriile sale standarde de judecată, care sunt de obicei mai exigente decât publicul., Justificarea rolului său se bazează pe premisa că operele literare nu sunt, de fapt, auto-explicative. Un critic este util din punct de vedere social în măsura în care societatea dorește și primește o înțelegere mai completă a literaturii decât ar fi putut realiza fără el. În completarea acestui apetit, criticul îl împinge mai departe, ajutând la crearea unui public care să aibă grijă de calitatea artistică. Fără a simți prezența unui astfel de public, un autor poate fie să-și prostitueze talentul, fie să-l risipească în acte sterile de sfidare., În acest sens, criticul nu este un parazit, ci, potențial, cineva care este responsabil în parte pentru existența unei scrieri bune în timpul său și după aceea.deși unii critici consideră că literatura ar trebui discutată separat de alte chestiuni, critica pare, de obicei, să fie implicată în mod deschis sau ascuns în dezbaterile sociale și politice., Deoarece literatura în sine este de multe ori partizane, este întotdeauna înrădăcinată într-un anumit grad în circumstanțele locale, și are un mod de asteptare mai departe afirmatiile de valorile ultime, nu este surprinzător faptul că cele mai bune critici nu au plătit o atenție mult la presupusa granițele dintre critici și alte tipuri de discurs. Mai ales în Europa modernă, critica literară a ocupat un loc central în dezbaterea problemelor culturale și politice. Sartre proprii Ce este literatura?, (1947) este tipic în încercarea sa amplă de a prescrie relația ideală a intelectualului literar cu dezvoltarea societății sale și cu literatura ca o manifestare a libertății umane. În mod similar, un proeminent American critici, inclusiv Alfred Vinton,, Lionel Trilling, Kenneth Burke, Philip Rahv, și Irving Howe, a început ca radicali politici în 1930 și ascuțit preocuparea lor pentru literatură pe dileme și disillusionments din acea epoca., Influența imaginației liberale (1950) a lui Trilling este simultan o colecție de eseuri literare și o încercare de a reconcilia pretențiile politicii și artei.
o astfel de reconciliere este obligată să fie tentativă și problematică dacă criticul crede, la fel ca Trilling, că literatura posedă o valoare independentă și o fidelitate mai profundă față de realitate decât este conținută în orice formulă politică. Cu toate acestea, în Statele marxiste, literatura a fost considerată de obicei un mijloc pentru scopuri sociale și, prin urmare, critica a fost exprimată în termeni partizani., Materialismul dialectic nu îl transformă neapărat pe critic într-un simplu apărător al doctrinei de partid, dar îi interzice să trateze literatura ca pe o cauză în sine, în afară de nevoile clasei muncitoare interpretate de partid. Acolo unde prevalează această viziune utilitară, funcția de critică este considerată a fi continuă cu cea a statului însuși, și anume, continuarea revoluției sociale. Principala obligație a criticului nu este față de textele sale, ci mai degrabă față de masele de oameni a căror conștiință trebuie avansată în direcția desemnată., În perioadele de Ortodoxie severă, practica criticii literare nu a fost întotdeauna distinsă de cea a cenzurii.